Când copilul refuză relația cu unul dintre părinți. Despre înstrăinarea părintească și alienarea parentală.

După un divorț sau o separare, unul dintre cele mai dureroase momente pentru un părinte este acela în care copilul începe să îl respingă fără un motiv aparent.

Copilul refuză să răspundă la telefon, nu mai dorește să respecte programul de legături personale, afirmă că „nu mai vrea să își vadă tatăl” sau „nu mai vrea să meargă la mama”, iar explicațiile oferite par să nu corespundă relației pe care au avut-o înainte.

Însă, nu orice refuz al copilului înseamnă alienare parentală. Există situații în care minorul are motive reale să evite unul dintre părinți. 

Există însă și cazuri în care relația este afectată prin influența exercitată de celălalt părinte sau de alte persoane apropiate.

Legislația națională a recunoscut importanța acestui fenomen și a introdus în Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului noțiunea de înstrăinare părintească.

Ce este înstrăinarea părintească?

Înstrăinarea părintească este definită ca fiind o formă a violentei psihologice prin care unul dintre părinti ori membri ai familiei extinse sau substitutive, în mod intentionat, urmărit sau asumat și apropriat, generează, acceptă sau foloseste o situatie în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate nejustificată sau disproporționată față de oricare dintre părinți.

Din această definiție putem deduce elementele esențiale pentru existența unei situații de înstrăinare părintească:

-       Înstrăinarea părintească este o acțiune intenționată. Este vorba despre un comportament deliberat din partea unuia dintre părinți sau a membrilor familiei extinse sau substitutive.

-       Scopul este de a genera reținere sau ostilitate în copil. Persoana care practică înstrăinarea părintească încearcă să influențeze negativ relația copilului cu celălalt părinte, generând sentimente nejustificate sau disproporționate de reținere sau ostilitate.

-       Pot fi implicați și alți membri ai familiei. Nu doar părinții pot practica înstrăinarea părintească, ci și alți membri ai familiei extinse sau substitutive.

-       Este o formă de violență psihologică. Înstrăinarea părintească are consecințe negative asupra copilului și este considerată o formă de violență psihologică, având un impact profund asupra sănătății mentale și emoționale a copilului.

-       Reținerea sau ostilitatea copilului sunt nejustificate sau disproporționate. Este important de remarcat că sentimentele negative manifestate de copil față de unul dintre părinți nu sunt justificate de comportamentul acestuia sau sunt disproporționate în raport cu situația reală.

Verificarea existenței unei astfel de situații se bazează pe o analiză a comportamentului copilului în raport de părintele înstrăinat și pe verificarea existenței unei justificări obiective a acestui comportament.

Totodată, definiția include si efectele imediate, necesar a fi produse, respectiv se stabilește că minorul trebuie să manifeste “reținere sau ostilitate”.

Conform inițiatorilor prezentei legi, reținerea  reprezintă înfrânarea sentimentelor naturale de afecțiune pe care copilul le simte față de părintele înstrăinat, precum și înfrânarea dorințelor sale de a petrece timp alături de acesta, de a comunica cu el.

Ostilitatea reprezintă manifestarea unor sentimente de dispreț și/sau dușmănie față de părintele înstrăinat.

De asemenea, se stabilește faptul ca reținerea sau ostilitatea trebuie sa fie „disproporționate” sau „nejustificate”. Disproporționalitatea acoperă situațiile în care reținerea sau ostilitatea se manifestă în legătură cu un comportament sau o serie de comportamente sub-optime ale părintelui înstrăinat care au afectat într-un fel sau altul relația părinte-copil, însă nu într-o măsură atât de severă pe cât ar sugera-o reacțiile copilului. Nejustificarea acoperă situațiile în care nu există niciun fel de comportament al părintelui înstrăinat care ar putea explica, măcar în parte, reacțiile copilului la adresa acestuia.

Disproporționalitatea și lipsa de justificare au si rolul de a delimita înstrăinarea părintească de alte situații recunoscute în literatura de specialitate psihologică, în special îndepărtarea emoțională care poate să apară în relația părinte-copil din culpa părintelui, precum și situațiile judiciare în care un părinte care se face responsabil de un abuz propriu asupra copilului clamează existența unei situații de înstrăinare părintească pentru a scuza/explica reținerea sau ostilitatea copilului față de propria persoană.

Prin urmare, legea califică înstrăinarea părintească drept o formă de violență psihologică asupra copilului.

Scopul reglementării este protejarea dreptului copilului de a menține relații personale cu ambii părinți, ori de câte ori acest lucru este compatibil cu interesul său superior.

Înstrăinare părintească și alienare parentală - sunt același lucru?

Nu.

Deși cele două noțiuni sunt folosite frecvent împreună, ele nu sunt sinonime.

Înstrăinarea părintească este noțiunea juridică reglementată de Legea nr. 272/2004.

Alienarea parentală este o formă de abuz psihologic asupra unui copil exercitat de un părinte pentru a influența în sens negativ relația copilului cu celălalt părinte, nu este prevăzută de lege dar e un concept dezvoltat în literatura de specialitate și în psihologia relațiilor familiale, utilizat pentru a descrie mecanismele prin care copilul poate ajunge să respingă unul dintre părinți fără o justificare obiectivă, percepția copilului fiind nerealistă și semnificativ distorsionată. 

Cu alte cuvinte, legea definește fenomenul juridic iar literatura de specialitate descrie modul în care acesta poate apărea și indicatorii care pot orienta analiza.

Cele două concepte se completează, dar nu se confundă.

Deși cele două concepte au ca punct comun afectarea relației dintre copil și unul dintre părinți, ele nu sunt echivalente din perspectivă juridică. Alienarea parentală descrie un fenomen de natură psihologică și relațională, caracterizat prin influențarea progresivă a copilului și apariția unui conflict de loialitate față de părinți. 

În drept, această noțiune are doar valoarea unei împrejurări de fapt, care poate fi avută în vedere de instanță în soluționarea litigiilor familiale, fără a beneficia de autonomie juridică și fără a putea constitui, prin ea însăși, obiectul unei acțiuni.

În schimb, noțiunea de înstrăinare părintească reflectă opțiunea legiuitorului de a integra în sfera juridică anumite manifestări ale acestui fenomen. 

Prin consacrarea sa normativă, înstrăinarea părintească încearcă să identifice și să reglementeze situațiile în care afectarea relației dintre copil și unul dintre părinți impune măsuri de protecție sau intervenții procedurale. 

Astfel, diferența dintre cele două concepte nu rezidă în natura faptelor pe care le descriu, ci în modul în care acestea sunt valorificate de sistemul de drept. 

Alienarea parentală rămâne o realitate analizată preponderent din perspectivă factuală și psihologică, în timp ce înstrăinarea părintească reprezintă forma juridică prin care anumite efecte ale acestei realități sunt recunoscute și reglementate.

Prin urmare, raportul dintre cele două noțiuni nu trebuie privit ca unul de excludere, ci ca o relație între fenomen și reglementarea sa juridică. 

Anterior consacrării sale exprese în anumite reglementări, alienarea parentală era analizată în doctrină și în practica instanțelor ca o împrejurare de fapt relevantă pentru aprecierea interesului superior al copilului. 

Deși literatura de specialitate din domeniul psihologiei utilizează noțiunea de alienare parentală pentru a descrie un anumit tip de deteriorare a relației dintre copil și unul dintre părinți, dreptul comun nu îi conferă statutul unei instituții juridice autonome. 

Ea este avută în vedere ca un element factual care poate apărea în cadrul diferitelor litigii de familie, precum cele referitoare la stabilirea locuinței minorului, exercitarea autorității părintești, stabilirea ori executarea programului de legături personale sau punerea în executare a măsurilor privind copilul.

Din perspectivă juridică, existența unui proces de alienare parentală nu produce consecințe de drept. Relevanța sa rezultă exclusiv din influența pe care o exercită asupra criteriilor legale utilizate de instanță în aprecierea interesului superior al copilului și în evaluarea respectării dreptului la viață de familie. 

În consecință, chiar și în lipsa unei consacrări ca obiect distinct al cererii de chemare în judecată, instanța este obligată să analizeze împrejurările de fapt care indică existența unui astfel de fenomen, în măsura în care acestea sunt relevante pentru soluționarea litigiului.

Importanța juridică a alienării parentale rezidă în impactul pe care îl poate avea asupra raporturilor dintre copil și părintele de care acesta se îndepărtează. 

Fenomenul poate evidenția existența unor disfuncționalități relaționale sau a unui dezechilibru afectiv susceptibil să afecteze exercitarea efectivă atât a drepturilor copilului, cât și a celor ale părintelui. 

Din această perspectivă, alienarea parentală constituie un indiciu al unor dificultăți în menținerea relațiilor familiale și nu un criteriu juridic independent de apreciere.

În practica instanțelor, existența unui asemenea fenomen este dedusă din ansamblul comportamentelor manifestate de părți și de copil, precum refuzul persistent al minorului de a menține legături cu unul dintre părinți, campaniile de denigrare, obstrucționarea contactelor personale, consolidarea exclusivă a relației cu părintele rezident sau utilizarea repetată a procedurilor judiciare ca instrument de conflict. 

Aceste împrejurări nu sunt relevante în mod izolat, ci numai în măsura în care, analizate împreună și în contextul relațiilor familiale, conturează existența unei dinamici relaționale care afectează interesul superior al copilului.

Când refuzul copilului poate ridica suspiciuni?

După un divorț este firesc ca minorul să traverseze perioade dificile. Poate fi supărat. Poate manifesta anxietate. Poate avea nevoie de timp pentru adaptare. Aceste reacții nu înseamnă automat înstrăinare părintească.

Problemele apar atunci când copilul începe să respingă constant unul dintre părinți, iar explicațiile oferite nu corespund relației pe care au avut-o anterior sau faptelor obiective.

În astfel de situații este necesară o analiză atentă a întregului context familial.

Care sunt indicatorii descriși în literatura de specialitate?

Literatura de specialitate privind alienarea parentală descrie mai multe manifestări care pot apărea în asemenea situații. Instanța trebuie să analizeze acești indicatori în contextul probelor administrate.

Respingerea unuia dintre părinți fără motive obiective

Copilul manifestă o ostilitate constantă, iar explicațiile oferite sunt superficiale sau disproporționate.

Preluarea discursului unui adult

Minorul folosește expresii juridice sau acuzații specifice conflictului dintre părinți, pe care nu le-ar putea formula în mod obișnuit.

Lipsa conflictului interior

Copilul nu exprimă nicio urmă de regret sau ambivalență emoțională față de părintele respins.

Fenomenul „gânditorului independent”

Copilul afirmă cu fermitate că decizia îi aparține exclusiv și că nu a fost influențat de nimeni.

Percepția complet polarizată

Un părinte este descris ca fiind numai bun, iar celălalt numai rău.

Refuzul repetat al programului de legături personale cu folosirea unor justificări ilogice și disproporționate

Minorul refuză constant întâlnirile, indiferent de activitățile propuse sau de împrejurările concrete.

Respingerea familiei extinse

Ostilitatea se extinde și asupra bunicilor, unchilor, mătușilor sau fraților vitregi.

Negarea trecutului

Copilul susține că nu a avut niciodată o relație apropiată cu părintele respins, deși există fotografii, mesaje sau martori care demonstrează contrariul.

Implicarea în conflictul dintre părinți

Minorul cunoaște detalii privind procesele, pensia de întreținere sau conflictele financiare.

Teama de a manifesta afecțiune

Copilul evită gesturile de apropiere față de unul dintre părinți în prezența celuilalt, dar se comportă diferit atunci când influența acestuia lipsește.

Ce probe pot fi importante într-un proces?

În cauzele privind înstrăinarea părintească nu există o singură probă decisivă.

Instanța poate analiza: evaluările/expertizele psihologice; istoricul relației copilului cu fiecare dintre părinți; mesajele și corespondența dintre părinți; fotografii și înregistrări; declarațiile martorilor; orice alte împrejurări relevante pentru interesul superior al copilului.

Ce poate face instanța?

Dacă din probe rezultă că relația copilului cu unul dintre părinți este afectată prin înstrăinare părintească, instanța poate dispune măsurile prevăzute de lege, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

Înstrainarea parintească creează prezumția simplă că este în interesul superior al copilului ca autoritatea parintească sa fie exercitată exclusiv de către părintele înstrainat, ca efect al violenței psihologice la care părintele care înstrainează l-a supus prin ipoteză pe copil.

De asemenea, înstrainarea părintească creează prezumția simplă ca locuința copilului ar trebui stabilită la părintele înstrainat pentru aceleasi motive ca și în precedent.

Fiind vorba despre o prezumție simplă, instanța de judecată are posibilitatea de a constata din alte probe administrate pe parcursul litigiului faptul că autoritatea părintească trebuie exercitată în comun ori că locuința copilului trebuie stabilită la părintele care înstrăinează.

În cazul în care domiciliul copilului este stabilit la locuinţa părintelui care înstrăinează, instanţa de judecată va dispune:

Ø  Stabilirea în favoarea copilului a unui program amplu de relații personale cu părintele înstrăinat si care urmează a se desfășura în condiții care să defavorizeze și să descurajeze acțiuni suplimentare de înstrăinare părintească (găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului; întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului)

Ø  Consilierea psihologică a copilului și a ambilor părinți de către Direcția Generală de asistență socială și protecția copilului.

Când este recomandat să consulți un avocat specializat în dreptul familiei?

Este recomandat să consulți un avocat atunci când:

• copilul refuză brusc orice contact cu unul dintre părinți;
• programul de vizită nu mai este respectat;
• unul dintre părinți împiedică în mod repetat legăturile personale;
• minorul repetă acuzații care par preluate din conflictul dintre adulți;
• urmează un proces privind autoritatea părintească sau domiciliul copilului;
• există suspiciuni privind înstrăinarea părintească.

În astfel de situații, intervenția timpurie poate fi importantă atât pentru administrarea probelor, cât și pentru protejarea relației dintre copil și ambii părinți.

Întrebări frecvente

1. Poate instanța modifica programul de legături personale?

Da. Dacă apreciază că este necesar pentru protejarea interesului superior al copilului, instanța poate dispune măsurile prevăzute de lege, inclusiv modificarea programului și a modalității în care se desfășoară legăturile personale dintre copil și părintele cu care acesta nu locuiește.

2. Poate instanța modifica domiciliul copilului?

Da. Dacă probele administrate arată că schimbarea domiciliului răspunde interesului superior al copilului, instanța poate dispune stabilirea domiciliului la celălalt părinte. Fiecare cauză este analizată individual, în funcție de relația copilului cu ambii părinți, capacitatea acestora de a coopera și toate celelalte împrejurări relevante.

3. Poate instanța ține cont de opinia copilului?

Da. Atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, copilul poate fi ascultat de instanță, iar opinia sa este luată în considerare în raport cu vârsta, gradul de maturitate și toate celelalte probe administrate. Opinia copilului este importantă, însă nu este singurul criteriu pe baza căruia se pronunță hotărârea.

4. Poate instanța constata automat că există înstrăinare părintească dacă minorul refuză unul dintre părinți?

Nu. Simplul refuz al copilului nu dovedește automat existența înstrăinării părintești. Instanța analizează întregul material probator – istoricul relației dintre copil și părinți, evaluările psihologice, ancheta psihosocială, declarațiile martorilor și celelalte probe administrate – pentru a stabili cauza reală a deteriorării relației și măsurile care servesc interesului superior al copilului.

Concluzie

Nu orice copil care refuză unul dintre părinți este victima înstrăinării părintești și nu orice relație deteriorată este rezultatul alienării parentale.

Tocmai de aceea, instanțele nu pornesc de la etichete, ci de la probe. Istoricul relației dintre copil și fiecare părinte, evaluările psihologice și circumstanțele concrete ale cauzei sunt cele care permit identificarea cauzei reale a rupturii relației.

Dacă te confrunți cu o situație în care copilul refuză contactul cu unul dintre părinți sau există suspiciuni privind înstrăinarea părintească, este important ca situația să fie analizată cât mai devreme, pentru a identifica soluțiile juridice adecvate și pentru a proteja interesul superior al copilului.

____________________

Referințe:

[1] Expunerea de motive pentru Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

[2] Legea nr. 123/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2024 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

[3] Punct de vedere al Colegiului Psihologilor din România cu privire la alienarea parentală

Despre autor - Av. Anca Lăcrămioara Neagu 

Avocat Anca Lăcrămioara Neagu este avocat în Baroul Galați cu o experiență profesională în litigii de drept civil și dreptul familiei de peste 20 de ani, oferind consultanță, asistență și reprezentare juridică în cauze de dreptul familiei - divorț, stabilire domiciliu minori, exercitarea autorității părintești, program de relații personale între părintele nerezident și copil, pensie de întreținere, modificări măsuri, ordine de protecție etc.